Răbdare pentru Andra

Andra a fost de curând la București și a văzut acolo dinozauri. Erau într-o sală de la Muzeul „Antipa” și nu erau vii, „era doar pielea de pe ei”. A văzut acolo și căprioare, le-a făcut poze și i le-a arătat lui tăică-su acasă. Au fost și la televiziune, unde i-a filmat. I-a povestit inclusiv cum a urcat și a coborât scări.

„Dar ți-am zis c-am râs pân-am plâns?”, întreabă Andra. S-a întâmplat când au fost să mănânce pizza: a început să se amuze de-o chestie până n-a mai putut și i-au dat lacrimile. Toate astea s-au întâmplat în timpul unei excursii organizate de către Human Catalyst, iar copiii din Valea Corbului care-au umplut autocarul acela vor ține minte ziua aia tot restul vieții. Cei mai mulți dintre ei nu fuseseră niciodată în București, unii nu ieșiseră nici până la autostradă. Andra va ține minte cu-atât mai mult, pentru că a împlinit zece ani chiar atunci, se poate spune că a fost și cadoul ei. După câte a văzut într-o singură zi, Andra a ajuns acasă ruptă de oboseală.

A trecut un timp de-atunci și Andra e acasă, la căldură. E o cămăruță cam întunecată, cu un geam ce dă înspre curte plină de noroi și apoi spre stradă. În jurul Andrei sunt păpuși în pijamale și body-uri. Televizorul e dat pe desene animate. E o fetiță frumușică și tăcută, cu niște ochi de un albastru pătrunzător. Desenează o floare într-un caiet. Are o floare desenată și pe mâna stângă. Mai devreme s-a întrecut cu fetița surorii ei mai mare, nepoata ei, cum ar veni, cu care-i cam de-o seamă. Au vrut să vadă care poate să scrie cel mai mic și au îngrămădit pe caiet litere cât niște țânțari. Azi se joacă înăuntru, că afară-i frig și Andrei îi curge nasul. Seara cam tușește în somn, spune tatăl ei, Vasile Manea. O să-i treacă poate până mâine, când mama ei o să se întoarcă acasă, după două luni de muncă în Cehia, la făcut coronițe de Crăciun. I-a promis că o să-i aducă o păpușă din aceea de care a văzut ea la televizor, ciocolăți și două borcane de Finetti.

Vasile Manea e un bărbat voinic, cu ochi deschiși la culoare, fix ca ai Andrei. Are trei băieți și două fete. Poartă cizme, haine de muncă și are mânecile suflecate. În astea două luni de când a plecat soția sa la muncă,  a trebuit să aibă  grijă de Andra, de fratele ei mai mare, Manuel, care-i într-a șaptea la o scoala din Pitești, și de fetița  fiicei lui mai mari, care e plecată  și ea în Spania. Nu i-a fost ușor: „Îți dai seama: să le speli, să le faci de mâncare. Pe băiat trebuie să-l pregătesc de trei ori pe săptămână ca să se ducă la școală. Trebuie să-l primenesc, nu poate să se ducă copilul în școală îmbrăcat oricum”. Pe deasupra, ține porci și vite, cum se face la țară, mai merge în pădure după lemne, cum face toată lumea pe-aici. Se trezește la 4 dimineața ca să apuce să le facă pe toate.

Cu Andra, cel puțin, îi e destul de greu. „Nu știe copilul că ai, că n-ai, că nu poate tata să-i dea. Copilul se scoală de dimineață și zice: «Tati, îmi dai și mie doi lei?» Trebuie să-i dai.” N-au ce să facă, dacă vor să-și crească fără lipsuri majore: unul dintre ei trebuie să plece în străinătate ca să câștige niște bani, să țină copiii la școală, să-i îmbrace.

Vasile Manea n-are decât două clase. Dar pe vremea lui Ceaușescu toată lumea trebuia să aibă de muncă, așa că pe el l-au trimis la uzina de mașini de la Colibași. După Revoluție a fost angajat la curățenie stradală. Timp de vreo șase ani a muncit numai în schimbul al treilea: pleca la 8 seara de-acasă și se întorcea la 8 dimineața. La un moment dat, salariul i-a fost micșorat, iar abonamentul de transport a ajuns la 150 de lei pe lună. Soția are probleme mari cu inima și tratamentul îi costă enorm. Cu banii aceia nu putea să-și mai crească bine copiii, iar el chiar nu vrea să-i lase de izbeliște, să ajungă să trăiască de pe o zi pe alta.

De vreo cinci ani a început să plece și el în Franța, apoi de vreo doi-trei ani în Cehia. Ca și soția, a împletit coronițe, a fost și angajat într-o fabrică care făcea tapițerii pentru mașini. Pe când trăiau părinții lui, lăsau copiii cu ei. „Îi lăsam ce puteam și mai dădea Dumnezeu, mai luam alocația aia și mai aveam și cont la magazin”. Mai trimitea câte 100, 150, 200 de euro pentru cumpărături. Angajatorii străini plăteau prost, dar aveau mâncare și cazare gratuită și venitul pe care-l obțineau când trăgeau linia nu se compara cu cei 700-1.000 de lei pe lună pe care el îi câștigase înainte în România.

„Eu n-am fumat, n-am băut în viața mea. Femeia nici atât. Chestia a fost că m-am înțeles cu femeia, că ea a muncit, eu am muncit. Nu le-am făcut eu voile, să-i lustruiesc, dar cât de cât…” Primul pe listă e Manuel, fratele mai mare al Andrei. Ar dori ca el să facă destulă școală cât să-și ia un permis de conducere și să-și găsească de muncă. “[Aș vrea] să nu mai șadă cum am stat eu, cu două clase”, explică Vasile Manea. E adevărat că sunt și băieți cu liceu, cu multă carte, care nu reușesc să se descurce, dar poate are și el vreo șansă.   

Apoi vine Andra, care are deocamdată probleme mari cu școala. A rămas repetentă în clasa a doua, pentru că nu-i place deloc matematica. Are nevoie să fie supravegheată îndeaproape, iar taică-su n-are destulă carte, timp și răbdare pentru asta: trebuie să meargă în toate părțile, să dea mâncare la animale. De maică-sa asculta altfel, spune Vasile Manea: scria mai frumos cu ea alături, citea mai bine, ca un copil de clasa a șaptea sau a opta. Când a vorbit cu soția la telefon, i-a spus că nu prea o ascultă, că e încăpățânată. Într-una din zilele în care am trecut pe-acolo, a venit de la școală cu nota 0 la o testare: din zece calcule n-a reușit să facă niciunul bine. A aruncat cifre la întâmplare pe foaie, iar învățătoarea a tăiat cu o linie diagonală tot ce scrisese.

Și felul în care se face școală aici e de vină. Programul începe la 12, iar pe la ora 3 le dă deja drumul acasă. Învățătoarea n-are mereu răbdare cu ei și nu se lipește mare lucru de ea. O întrebăm pe Andra ce vrea să se facă atunci când o să fie mare și zice că vrea să fie doctoriță. „Îmi place să controlez oamenii”, explică ea, cu inocența unui copil de zece ani. Până la visul ăsta e însă cale lungă și are nevoie de toate rezervele de răbdare pe care le poate primi într-un colț de lume în care totul pare să se întâmple pe repede-nainte.


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.