READING

Gândul lui Mimi: „Dacă aș fi fost la școală, ar ma...

Gândul lui Mimi: „Dacă aș fi fost la școală, ar mai fi fost așa?”

Iarna, satul Valea Corbului, răsuna de glasuri de copii. Se dau cu săniile și se îndeamnă și râd și chiuie, iar ulița care coboară pe lângă cișmea capătă luciu. Cum e totuși o zi de joi, câteva mame venite să ia apă își strigă odraslele să o apuce spre școală, că au început deja orele.

Mimi Hoaica poate spune că a avut o copilărie frumoasă în Valea Corbului, dar a simțit mereu un gol în suflet. A făcut clasele I-IV în sat, iar după aia ar fi trebuit să meargă la șase kilometri depărtare, în satul Urlucea, pentru a termina gimnaziul. Pe-atunci nu exista însă transport școlar, așa că trebuia s-o ia pe jos înainte să răsară soarele și făcea cam două ore până acolo. S-a dus în primele luni, cu chiu, cu vai. După aceea s-a îmbolnăvit și a trebuit să rămână acasă o vreme, așa că a pierdut anul. A repetat apoi clasa a V-a, așa că a rămas mult în urmă. Distanța până la școală se tot mărea, cum ar veni.

Fiindcă era a doua fată într-o familie cu șase copii, părinții au îndemnat-o să stea acasă și să-i ajute la treburi. Rămânea acasă cu cei mai mici, cu gospodăria, cu lemnele, iar la un moment dat s-a rupt cu totul de școală și nu s-a mai dus. În Valea Corbului ăsta era mersul obișnuit al lucrurilor: fetele, mai ales, erau ținute pe lângă casă și pregătite pentru măritiș. Dar lui Mimi nu-i era bine așa. Știa că există o altă viață, dar nu găsea ușa spre ea.

A făcut un curs de croitorie și a fost angajată vreun an, în rest a lucrat de acasă. A învățat să cânte la chitară și participă la adunările bisericii. Îi părea rău că nu știe să facă mai mult de-atât: „Și mă gândeam mereu: Dacă aș fi fost la școală, ar mai fi fost așa? N-aș fi avut și eu acum un serviciu? Întotdeauna am avut gândul ăsta.”   

Mai era ceva în legătură cu Mimi care părea straniu pentru restul așezării: s-a măritat la 26 de ani, când fetele de vârsta ei aveau deja copii mari. „Am fost bătrâna satului, ca să spun așa: «La 26 de ani l-a păcălit pe ăla de-a luat-o!»”, se amuză acum Mimi de vorbele care ieșiseră de la o vreme din gura satului.

După măritiș a rămas însărcinată și era de așteptat ca viața ei să intre, cât de cât, în firescul vieții la țară. Dar într-o bună zi i-a spus lui Cristi, soțul ei, că vrea să se reapuce de școală. Copilul lor nu urma să aibă nevoie doar de mâncare, de-un pat și de-un calculator ca să crească mare și deștept și să facă ceva în viață. Știa că va veni o zi când avea să o întrebe cum e cu școala, să-i ceară ajutorul, și că va trebui să fie acolo pentru el. „Am zis: Ce exemplu dăm dacă mama n-a fost la școală, dar le zice lor să se ducă?”

Mimi mai avea o lună până să nască atunci când s-a dus și s-a înscris la școală în Pitești. Putea participa acolo la programul „A doua șansă”, creat special pentru adulții care n-au apucat să termine un ciclu de studii. Golul din sufletul lui Mimi a început să se umple, încetul cu încetul. Cristi a sprijinit-o mereu. El lucrează ca sezonier în construcții și n-a plecat niciodată din țară. Văd amândoi cum merge treaba: copiii multora din cei plecați își întrerup studiile, alții rămân întruna repetenți. Preferă să aibă mai puțini bani în casă, dar să știe că fac tot ce pot pentru educația copiilor.   

Au acum o fetiță și un băiat. Ema are 9 ani și e în clasa a III-a. Băiețelul, Emi, are 6 ani și este la clasa pregătitoare. În casa lor, aflată vizavi de școală, e cald și curat și bucurie. Emi se uită pe un telefon, la niște desene animate cu mașinuțe. Ema se uită la alte desene animate la televizor, lângă o pisică galbenă care obișnuiește să stea ca un om. După-amiaza însă, în timpul școlii, e vremea pentru teme. Pe ușă e un calendar școlar scris cu verde și cu galben. Mimi îi ajută cât poate la teme. Îi întreabă întotdeauna de două-trei ori ce au de făcut pentru a doua zi, îi responsabilizează. Educația pleacă de la părinți, spune ea.

Mimi continuă școala, e în clasa a IX-a. Nu merge în fiecare zi la liceu, fiindcă programul e un fel de „fără frecvență”: se duce câte-o săptămână, apoi poate rămâne acasă, cu copiii. Când am vizitat-o prima dată, se pregătea de o sesiune de examene. Alături de sora ei, Iulica, Mimi e unul dintre părinții din grupul de inițiativă sprijinit de Human Catalyst, în cadrul proiectului „Creștem comunitatea”. Chiar dacă nu-i poate sprijini întotdeauna direct pe copii în ceea ce privește școala, Mimi ajută la organizarea activităților: „În proiectul pe care-l facem acum cu Laura și Adrian Marin, profesorii făceau meditații la română și la matematică. Noi aici aveam partea noastră, pentru că-i strângeam și-i aduceam [la cursuri]. Mă simt depășită să fac o meditație la română și matematică, dar pot fi și eu de folos, pentru că-s din comunitate: mă duc și-i strâng, îi anunț, sunt cu ei aici.” De curând, toți copiii prinși în proiectul „Creștem comunitatea” au fost în excursie, la București. Mimi a însoțit grupul de copii și spune că a fost la fel de încântată ca și ei. Emi a urcat pe scaunul șoferului, a pus mâinile pe volanul cât o roată de căruță al autocarului și s-a jucat de-a condusul.

Mimi spune că proiectul organizației Human Catalyst reprezintă „o gură de aer” pentru comunitate: „Noi, cu posibilitățile noastre, mai mult nu puteam să ajutăm. Dar cu ajutorul lor s-au făcut mult mai multe. S-au implicat și mai mulți copii, i-au ajutat și cu material. Fără ei nu cred că am fi ajuns la nivelul ăsta.” Știe că e doar un început și că dacă 30-40 de copii sunt implicați în proiect și se văd rezultate, alții le vor urma.

Lucrurile se schimba câte-un pic și în ceea ce privește discriminarea. Ține minte că la școală suferea pentru că se întâmpla mereu să-i strige ceilalți elevi „Țiganule!” sau „Cioară!”. Noile generații nu mai fac asta la ordinea zilei, dar starea aceea reapare atunci când se întâmplă ceva rău. „Chiar acum spunea fata noastră că i-au zis la școală: «A, voi, țiganii, rudarii! Care alții au spart parbrizul? Voi țiganii, că sunteți răi!”

I-ar plăcea ca, după ce termină școala, copiii ei să se întoarcă în Valea Corbului, dar se îndoiește că una ca asta se poate întâmpla. Tineretul e mai înclinat să plece, spune Mimi. „Dar și dacă pleacă măcar să fie niște oameni cât de cât cu școală, cu studii și să-și găsească un loc de muncă decent.” I-ar plăcea ca Ema și Emi să ajute și ei comunitatea de aici, dacă or avea înclinație pentru asta. Pentru ea își dorește să poată contribui mai departe la educația copiilor din Valea Corbului și i-ar plăcea să creadă că, peste câțiva ani, n-o să mai fie nevoie de ajutorul său. Să fie pe picioarele lor, cum ar veni.


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.