READING

„Acum când plec, nu mai vin curând”

„Acum când plec, nu mai vin curând”

E o vreme toropitoare de vară în satul Pietrișu. Pământul arde și nu poți merge desculț. Oamenii șed tainic la umbra grea a corcodușilor de la poartă, unde‑i umbră. Și câinii s‑au ascuns, nu‑i mai auzi lătrând. Sub un nuc, tinerii adunați în tabără, cei din sat și cei din București, discută despre ce manelist e mai mișto. Florin Salam sau Dani Mocanu. Printre ei se află și Iuliana, care ar vota oricând pentru Salam. În fapt, ea ar vota oricând pentru muzică. Asta e pasiunea ei. „toate muzicile ascult”, îmi spune. Trage colțurile gurii într‑un zâmbet și le enumeră: rock, muzică ușoară, Randi, Smiley, Connect‑R și muzică creștină, „că mama și cu tata sunt pocăiți și îmi place și aia. Mai și cânt”.

Povestea ei, totuși, nu are vreun final în sensul ăsta. Acum doi ani s‑a înscris la cursuri de chitară și canto și tot atunci s‑a mutat cu părinții ei, în Spania, unde cei doi lucrau în agricultură și‑n construcții. Așa că n‑a mai continuat cursurile. Anul ăsta va pleca din nou. Tot acolo. Dar nu pentru a avea grijă de sora mai mică, cum a făcut pân‑acum, ci ca să muncească. Agricultură. Nu e timp de muzică. Iuliana are 15 ani, e din Pietrișu și tocmai ce‑a terminat clasa a opta la școala din centrul comunei Găujani, în județul Giurgiu. Are părul lung și negru, tras în coadă, sprâncene subțiri și arcuite și două alunițe sub ochiul drept. La gât are un lanț lung, subțire, cu două inimioare una într‑alta, pe care și‑a prins ochelarii de soare maronii. Poartă un tricou roz pal, pe care scrie TRUE LOVE și mereu, când râde, i se subțiază buzele și i se vede strungăreața.

În urmă cu câteva zile, înainte să ajungă în tabără, s‑a retras și ea la umbră, acasă, după o zi de muncă într‑o fermă din satul vecin, unde culegea piersici, prune și cam toate fructele. Până acum două luni n‑a muncit niciodată în viața ei, dar odată cu terminarea clasei a opta, evenimentele s‑au așezat în așa fel încât au făcut‑o să vrea să fie independentă. „M‑am rugat o grămadă de mama, dar nu m‑a lăsat deloc să mă duc. Mi‑a zis că destul o să muncesc când o să mă mărit și i‑am zis că nu, că m‑am săturat să cer mereu bani de la tine. Vreau să am eu banii mei.” Iuliana spune, totuși, că situația materială nu e o problemă în cazul ei, cum se întâmplă cu mulți copii din comună, care, odată ajunși la opt clase terminate, nu mai continuă. Cele mai apropiate licee sunt în Giurgiu, iar până acolo abonamentul costă prea mult pentru o comunitate de romi oricum înjumătățită și răsfirată pe afară, în căutarea unui trai mai bun. „Nu toți colegii mei dau la liceu. Unii pleacă în afară la muncă, unii n‑au bani să dea la navetă. Plus pachet, plus îmbrăcăminte. Nu e departe până la Giurgiu, 20 de minune, dar este scumpă naveta. Două milioane jumate pentru o lună. Atâta e și le decontează șasă sute de trei ori pe an”, povestește ea. La fel ca ei, nici Iuliana nu merge la liceu, chiar dacă spune că‑l consideră important și c‑ar fi vrut. Putea să se mute chiar la bunică‑sa, că locuiește în oraș. Găsea o posibilitatea dacă era să meargă : „Eu voiam să mă duc, dar nu m‑a lăsat tata. A zis că sunt multe anturaje la liceu, în Giurgiu. Asta crede el. Că sunt anturaje, că mă prostesc.” Așa că, stând acasă și neavând activitate, Iuliana și‑a dat seama că vrea să fugă din nou de viața în sat pentru că aici nu se întâmplă nimic. Iar la oraș, pe undeva prin apropiere, nu se poate angaja pentru că nu are nici diplomă de liceu. „Cum să te angajezi dacă nu ai școală?”, spune ca pentru sine.

Viața în Spania a fermecat‑o. A plecat prima oară cu părinții ei când avea cinci ani și, de atunci, a mai făcut un drum Spania‑casă, casă‑Spania. „Eram la grădiniță când am plecat. Am trecut clasa întâi acolo. Apoi, clasa a doua aici, când am venit. Până în a șasea am rămas aici. După, am plecat acolo. Când am venit, am recuperat. Sunt de astă‑iarnă aici.” A recuperat pentru că acolo n‑a putut să meargă la școală. Cineva trebuia să aibă grijă de sora care de abia anul ăsta a împlinit doi ani. „Era programul nașpa”, povestește ea. Trebuia să se trezească de dimineață, la șase, când ai ei plecau la muncă, să facă mâncare, curățenie. Ieșea afară doar seara, când părinții se întorceau de la muncă, iar astfel a reușit să‑și facă mulți prieteni în comunitatea de români de acolo, cu care plănuiește pe Facebook viitoarea revedere. De abia așteaptă prima petrecere împreună, cum așteaptă și piscinele, carnavalul, paradele, sala de dans, de fotbal, lucruri pe care Iuliana nu le are aici, în sat. „E altceva”. Asta‑i expresia pe care o folosește când se gândește la ce‑i afară. Spania, chiar Anglia, pentru că acolo lucrează tatăl ei acum, în construcții. Vrea să se mute și ea, să învețe engleza. „E altceva” e ceea ce spune și despre tabăra de activiști poposită‑n Pietrișu: „E bine cu tabăra, că pe aici nu se întâmplă nimica. Doar te trezești, faci ce faci, vine seara, te îmbraci, te aranjezi, ieși și tu pe afară o oră‑două și intri în casă. A doua zi la fel.” Cel mai mult și cel mai mult îi plac ceilalți tineri din tabără, pentru că nu jignesc și sunt foarte prietenoși, ceea nu prea poate spune despre toți cei din sat: „Mi‑a plăcut de ei ca persone. Sunt înțelegători, te bagă în seamă. Nu sunt figuranți. Prin sat se mai găsesc și de ăștia.”

Dintre frunzele nucului, firicele de lumină ies și se întind haotic pe brațele Iulianei. Stă întinsă pe scaun, picior peste picior, iar în jurul ei, câțiva dintre tinerii taberei adună chestionarele completate cu spusele localnicilor. Le numără și dezbat între ei câte familii ar mai avea copii sau nepoți și ar vrea să răspundă la câteva întrebări despre educația acestora. „Putem să băgăm și familia mea, să mai fie una”, spune Iuliana. În spatele lor, protejată de copaci, case, inimi și alte desene mâzgâlite pe ziduri de copiii din tabără, ca o mică fortăreață pentru artiști, grădinița din Pietrișu ține‑n ea o comunitate de viitori activiști. Acolo e acum Iuliana. După, nu știe.

„Liceul nu‑l mai continui. Acum când plec, nu mai vin curând. Mă duc, muncesc, vreau să dau de permis. Este important liceul și chiar voiam, dar dacă nu se poate… Vreau eu să muncesc. Dacă era să dau, rămâneam la mamaia, la Giurgiu, dar nu‑i convine nici lui tata, că na. Așa vreau eu, să fiu independentă.”

Poveste scrisă de Oana Barbonie, văzută de ea și Tiberiu Mihail-Cimpoeru în vara lui 2017.

Vezi cum a fost în tabără anul trecut:

Mai jos găsești mai multe povești din tabăra „Creștem comunitate de activiști”:

MOBILIZARE PENTRU ECHITATE

Avem nevoie de sprijinul vostru! Credem în ideea că o lume mai justă se poate clădi numai cu solidaritate și cu resurse folosite responsabil.

Pentru informații referitoare la activitatea noastră sau pentru o discuție despre cum ne poți sprijini, scrie-ne un e-mail la office@humancatalyst.ro sau trimite-ne un mesaj pe pagina noastra de Facebook.

Dacă dorești să faci o donație în lei, iată informațiile de care ai nevoie:

ASOCIAȚIA PENTRU EDUCAȚIE ȘI JUSTIȚIE SOCIALĂ HUMAN CATALYST, CUI 33656932, IBAN  RO86CECEB00130RON3865301, deschis la CEC Bank.

De asemenea, poți redirecționa 20% din impozitul pe profit (pentru persoană juridică) sau 2% din impozitul pe venit (pentru persoană fizică – formularul online poate fi completat aici) pentru unul dintre proiectele noastre. Contactează-ne și îți putem oferi mai multe informații.

Îți mulțumim că ești alături de noi pentru a depăși inegalitățile și a da șansa fiecărui copil să își atingă potențialul maxim!


Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.